Societatea e liberală pe plan filozofic, dar oligarhică pe plan economic, lucru derutant. Aparent, principiile sunt liberale: apologia egoismului individual, a eficacităţii practice, a spiritului de antrepriză, a vicleniei tenace etc., cu lipsa transcendenţei, a sensului comunităţii, devalorizarea gratuităţii etc. În schimb, pe plan practic, ce avem e un soi de control şi stratificare oligarhică. Nici urmă de liberalismul de la care teoretic se revendică. Prezenţă militară ubicuă, apărare a achiziţiilor în faţa ‘pieţelor emergente’, China, India etc., menţinerea dolarului şi petro-dolarului ca monede globale, obsesie a controlului, protecţionism, intervenţionism, nostalgie a timpurilor hegemoniei… Nu avem, cum s-ar putea crede, o societate liberală, una a triumfului pur şi crud al pieţei (critica neoliberalismului pur e deficitară). E un hibrid, un avatar istoric inedit: un cadru liberal menţinut cu mijloace non-liberale.
…Ce e enervant e că am ajuns târziu în această lume, la sfârşitul ei, cât să-i vedem luminile palide. E destul de derutant – şi impresionant în acelaşi timp. Occidentalul nu mai crede în el. Nu simţi că mai crede în lucruri, că mai există un fior metafizic, un sens de civilizaţie, că-şi mai găseşte locul în sânul unei cosmologii ordonate. Tot ce vrea e să fie lăsat în pace, să aibă ‘linişte’, să-şi păstreze achiziţiile – sindrom clasic de abandon. Şi am venit noi, de la capătul lumii orientale, să asistăm la agonie.
Ce-i putem oferi, cu ce i-am putea ‘ajuta’ restul de devenire? Deocamdată nu văd nimic, nici măcar aportul demografic. Civilizaţional, cultural, Estul imitator şi pestriţ e un vid, o civilizaţie de patchwork second hand. Am în continuare sentimentul călătorului fără bilet, înfigându-şi unghiile în carne.
Ce căutăm acolo? Nu am nici azi un răspuns convingător, care să ofere umbra unei perspective. Hotărât, nu am habar unde mergem.
…Ce e enervant e că am ajuns târziu în această lume, la sfârşitul ei, cât să-i vedem luminile palide. E destul de derutant – şi impresionant în acelaşi timp. Occidentalul nu mai crede în el. Nu simţi că mai crede în lucruri, că mai există un fior metafizic, un sens de civilizaţie, că-şi mai găseşte locul în sânul unei cosmologii ordonate. Tot ce vrea e să fie lăsat în pace, să aibă ‘linişte’, să-şi păstreze achiziţiile – sindrom clasic de abandon. Şi am venit noi, de la capătul lumii orientale, să asistăm la agonie.
Ce-i putem oferi, cu ce i-am putea ‘ajuta’ restul de devenire? Deocamdată nu văd nimic, nici măcar aportul demografic. Civilizaţional, cultural, Estul imitator şi pestriţ e un vid, o civilizaţie de patchwork second hand. Am în continuare sentimentul călătorului fără bilet, înfigându-şi unghiile în carne.
Ce căutăm acolo? Nu am nici azi un răspuns convingător, care să ofere umbra unei perspective. Hotărât, nu am habar unde mergem.
