Am revenit la locul faptei

Duminică am revenit la locul faptei, în orașul pe care nu credeam să ajung vreodată să-l cunosc așa de bine, și anume la Hunedoara. Am plecat din Hunedoara în 11 iunie, după o săptămână și o zi extraordinare, la volanul unui MINI One alb, ascultând o melodie pe care o voi posta la sfârșit, bucuros că îmi rezolvasem treburile (și încă bine!), că toți participanții germani erau de mult acasă, că nu murise nimeni, că nu căzuse nimeni în piscină, că nu ajunsese nimeni în comă alcoolică și alte astea, bucuros nevoie mare, că scumpa mea cunoștință Nadia rămăsese cu castelul intact, că prin facilitarea mea niște capitaliști îmbuibați transferaseră niște sume măricele în biata noastră țărișoară :)

Am revenit la Hunedoara într-o zi călduță de sfârșit de toamnă și m-am pomenit din nou în fața minunatului castel, a cărui fațadă principală the supergirl from Alba (vezi postul din iunie cu mulțumirile mele multe și felurite) o îmbrăcase deja, așa cum promisese, în schele multe și urâte.

La castel, ca în vară, puzderie de lume. Români, unguri, nemți, italieni. Autocare cu prichindei de grădiniță, profesoare isterice cu elevi de a opta, perechi amețite, lume multă, deci, și pestriță. Vânzătorii de suveniruri s-au înmulțit, ceea ce e bine. Terasa și restaurantul inimoșilor Lupulești pline, ca de obicei.

Apa Cernei ce curge pe sub podul de lemn, ca de obicei, plină de PET-uri. Ruinele industriei socialiste tot la locul lor, drumurile de acces spre castel parcă și mai proaste ca în primăvară și vară. Și, pentru că nu pot lipsi din peisajul românesc, oriunde ar fi el, câini și iarăși câini. Cu duiumul. În curtea castelului, în curtea bisericii și cimitirului reformat, în fața catedralei ortodoxe din centru.

Am făcut pe veritabilul ghid pentru cei trei însoțitori, cărora le mulțumesc pentru compania plăcută (Alex…. dacă mai îmi aduci aminte de manualul ăla de știi ce din Bierhaus, o să râd până mor, după care te iau la bătaie :) )))). La un moment dat se luaseră după noi niște turiști, români desigur, hai bă după ăla, că zice ceva de turnu ăla… :) )))

Considerându-mă deja un om de-al locului, am făcut pe îndrumătorul atent și la decentul restaurant Rustic din centrul Hunedoarei, unde comeseanul de pomină zis și Echipa Sfert de Secol a dat niște note cam proaste mâncării, dar cred că a fost prea exigent. Exemplificarea fotografică s-a văzut deja :)

Am continuat periplul hunedorean pe drumul, străbătut și ăla de MINI-ul alb de n ori prin primăvară, spre Hațeg, pe la Silvașu de Jos, cu Retezatul în stânga și Țara Hațegului în dreapta, și ne-am oprit la Densuș. Unde n-am fost niciodată. Mi-a plăcut. Merită. În lumina palidă a serii, biserica pare ireală, iar liniștea cimitirului rezonează perfect cu fragmentele de litere albe și vechi de pe pietrele funerare romane, folosite la construcția senzațională a bisericuței din deal…. Monument de maxim românism, aș zice. Completat, românește, cu ruinele din centrul comunei, cu castelul ruinat de lângă Primărie, cu buruienile, băltoacele, gropile și gunoaiele din jur…

Și ne-am întors prin Poarta de Fier a Transilvaniei, pe la Bucova și Marga, prin Țara Gugulanilor, pe la Glimboca, Obreja și Iaz, până în Caransebeșul care seamănă cu Toronto (insider-ii știu de ce :) și unde, fiind ca la Toronto, desigur că ne-am pierdut. Era noapte, domle, și ceață, na!

E sărăcie multă în Hunedoara și sunt ruine multe, și gropi, și gunoaie, și câini vagabonzi cu duiumul și prea mulți oameni triști. Dar mie mi-i tare drag de ea și, mai ales, de castel :) Chiar dacă e plin de schele acum și-n hrubele alea întunecate e tare, tare frig :)
Share: