Nostalgii de toamna

– ingaduie-mi o mica nostalgie – Mi-ai spus, la un moment dat, ca o sa vii repede. Si te-am crezut. De ce? Nu ma-ntreba, ca nu stiu. Asa ma obisnuisem, sa te cred in toate. Sa iau de bun ce zici, fara sa-mi mai pun intrebari. Pentru ca in tine, da, aveam incredere. Azi? Mi s-a lungit gatu-mi, da, acela scurt pe care-l am, tot uitandu-ma ba in stanga-nspre hol, ba in dreapta inspre geam, doar-doar ti-oi auzi pasii venind, doar-doar or sopti frunzele ca mai ai un etaj, unul singur, si gata, ai sosit. Stii ciutele alea frumoase cum isi lungesc gatul, atente la cel mai mic zgomot, si cum li se umezesc ochii la cea mai firava emotie, sau cum misca din nas a mirare? Asa si eu. Lasa, nu rade de mine ca ma prefac a fi ciuta, stiu ca n-am niciun talent ori pic de asemanare cu vreo faptura tip gazela, ba dimpotriva. Dar lasa-ma sa visez, macar un minut-doua. Mi-a intepenit gatul tot ducandu-l in fata, sa adulmec cumva vreun parfum cunoscut. De ce n-ai fi chiar tu pe holuri? De ce n-ai fi fost, adica? Poate pentru ca eu nu te merit? Da… poate si de asta. Mi-a transpirat palma de la multele ocazii in care iau in mana telefonul cand se aprinde brusc (oare ma lasa deja bateria?), banuind ca tocmai urmeaza sa suni tu. Dar tu nu. Si nu. Si iarasi nu. Si atunci ma-ntorc catre mine si-mi tac. Apoi imi cant. Melodii romantice de cele mai multe ori. Si ma legan singura. Si merg mai departe. Oare am de ales? Nu prea. Imi fac exercitiile zilnice, ca-ntr-un ritual abia asteptat si iti zambesc. De ce oare zambetu-mi e crispat in anumite zile, iar in altele devine vioi, autentic si din toata inima? Poate pentru ca nu astept ce trebuie. Poate pentru ca nu am asteptat niciodata ce trebuie, iar abia acum imi dau seama, chiar si asa impiedicat. Mai sunt inca dimineti in care gatu-mi se lungeste si ma preschimb, in gand si suflet, in ceea ce tu iubesti, ai iubit mereu, iar eu nu ti-am fost. Fiindca n-am stiut sa-ti fiu.