Despre cărţi, gramatici şi literaturi

Mă declar fericit că am crescut într-o casă cu o bibliotecă mare. În care bunicul şi tatăl meu îmi citeau cu mare plăcere cam tot ce îmi doream să mi se citească, iar, mai târziu, în ceea ce priveşte literatura am găsit în mama atât un partener avizat de dialog, cât şi un finanţator generos.

Mult mai târziu, am înţeles, prin vizite la prieteni, prin discuţii la şcoală, prin privitul la televizor a unor case de români fără nicio carte în ele (lucru pe care îl constat, de fiecare dată, când butonând telecomanda dau peste emisiuni elocvente cum ar fi “Schimb de mame” sau “Cireaşa de pe tort”), cât este de important să creşti într-o casă cu cărţi şi, mai ales, să îi citeşti copilului tău şi să îi pui o carte în mâini.

În sensul acesta, sunt foarte fericit că am crescut într-o casă în care se găsea şi Gramatica Limbii Române (în două volume, editată de Academia R.P.R. în 1963 sub îndrumarea lui Alexandru Graur, dacă nu mă înşel), dar şi ediţia din 1981 a “Istoriei literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu.

În ce priveşte gramatica, am avut norocul că profesoara de limba română şi diriginta mea din gimnaziu era foarte bună la gramatică şi îi plăcea foarte mult această materie, m-aş încumeta să afirm că o prefera literaturii. Ceea ce este destul de rar la profesorii noştri de română, îndrăgostiţi până peste măsură de acele comentarii literare celebre, la care, din câte înţeleg, s-a cam renunţat. Plăcându-mi gramatica atât de mult, vă daţi seama, ce bucurie am avut zilele acestea, când, cu ocazia vizitei la Editura Academiei Române (vezi postul anterior), mi-am cumpărat noua gramatică, tot în două volume, dar care acum poartă numele de “Cuvântul” (pentru generaţii întregi fusese vorba despre morfologie) şi “Enunţul” (sintaxa pentru cei de modă veche). Două tomuri ample şi cu siguranţă folositoare.

Literatura mi-a plăcut şi ea mult. Nouă ni s-a predat literatura în stilul vechi, al comentariilor multe şi zicătoare de nimic şi al metodei cronologice, conform căreia nu se făcea atât de mult literatură pe cât se făcea istorie literară. Şi la asta s-a renunţat acum, dar nimic nu mă convinge de faptul că metoda veche nu era mai bună în a forma o cultură generală solidă. Asta este, însă, altă discuţie.

Am citit mult şi regret că nu o mai pot face în aceeaşi măsură ca acum câţiva ani. Fără o îndrumare detaliată, mi-am construit propriul canon în ce priveşte literatura română şi universală, dar am apreciat şi am păstrat şi acea listă întocmită de regretatul profesorul Tohăneanu de la Literele din Timişoara şi dată nouă de către doamna profesoară de limba latină, care cuprinde 100 de capodopere obligatoriu de citit.

Oare câţi elevi şi studenţi (şi nu doar cei de la Litere) mai primesc astăzi asemenea liste şi câţi dintre ei citesc măcar 30 din cele 100 de cărţi indicate? Experienţa mea din semestrul trecut mă face să cred că aproape nici unul, procentul tinde cu viteza luminii spre zero.

Disclaimer: Acesta este un post de modă veche, conservator, chiar reacţionar, al unuia pentru care wikipedia nu se compara cu Duden-ul şi Enciclopedia Britanică, iar sonetele lui Shakespeare n-au niciun farmec în varianta de e-book. Aştept comentarii pe măsură.
Share: